Nu reușeșc mereu să leg outfitul de postare, însă simt nevoia asta nebună să zic lumii întregi despre relția asta a mea, ușor “deranjată” cu crossfitul. Acum 2 ani, am descoperit pasiunea mea pentru “masochismul” sportiv cum îl numesc cei ce privesc din exterior și lupta continuă cu tine însuți și nu doar, pentru a fii bun, mai bun și cel mai bun pentru cei ca mine, pasionații. Din exterior vezi, vânătăi, febre musculare, întinderi… pe când din interior, vezi ambiție, vezi progres și de cele mai multe ori vezi oameni care se autodepășesc. So, anul acesta eu și Adina, am decis pe ultima sută de metri, și la insistențele domnului coach, și a echipei să ne înscriem la Romanian Throwdown.. aș zice ca “it was a bad call” dar pe de altă parte după 2 ani de crossfit nimic nu mai sună a bad call. 🙂  Bun, zis și făcut, ne-am luat înjosirile cuvenite, ca ne-am tras pe fund și ne-am înscris la începători, și uite-ne venite după 2 săptămâni de pauză, timp în care eu am mers câte 20 de mii de pași prin Paris sau Veneția, și Adina a schiat prin Austria, cum ne punem să facem prima proba, care spre rușinea mea mai ales, este chiar pentru începători, pentru că am crezut cu tărie ca la avansați n’as fii avut nici o sansă. Zis și făcut, multe probe, au fost ok-ish, adică am blestemat și m-am urât că mă supun mereu la așa chinuri, dar au fost umane, aghhhhh rectific, umane în comparție cu căcatul (scuzați expresia) de rower, unde mi-am dat sufletul afară și unde am redescoperit că poți urâ oamenii dragi din adancul sufletului, pentru simplul fapt că cred în tine și pentru că te susțin. Ciudat este că atât eu cât și Adina, avem mereu emoții înainte de fiecare filmare(sunt 6 probe preliminarii înainte de a fii înscris), emoții însoțite de cufureli sau urinări frecvente, zic asta ca să mai destind nițel atmosfera. Relația mea cu crossfitul este clar una de iubire – ură, deci nu cred că ceva…sau stai poate mâncarea îmi mai stârnește așa simțăminte contradictorii. Prietenul meu, nu mă întelege de ce mă plâng atât de mult că am febră, că urăsc crossfitul și totuși dupa 10 minute, îl trălăi ore în sir de câte emoții am când fac o probă, sau că abia aștept să văd mâine ce fac, sau despre cât de mișto e când susțin pe altcineva drag care trage și el de el să fie mai bun,  nu înțelege cum pot vorbii cu așa patos după ce am ocărât crossfitul cu neamul lui cu tot. Sincer nici eu nu înțeleg, ce înteleg, este, că e un rău plăcut și plin de satisfacție. Oamenii, antrenorii, emoțiile, ambiția, evoluția/transformarea corpului, forța, persevernța și mai ales susținerea celorlalți mă face să fiu îndrăgostită de crossfit. So guys wish us luck, să trecem de calificări, și printre șiroaie de transpirație și înjurături să ne vedem în vară prin Unirii sau Libertății sau unde s-o ține competiția. Acum outfitul asta e exact ca și crossfitul, adica o combinatie de iubire și ură. Urăsc fusta asta, o am de 3 ani, si nu reușesc nicium să o port, doar la poze, atât, e o fustă ciudată pe care o scot doar la pozat, dar nici să o dau nu mă lasă inima. 

I was wearing:  mom’s jacket, from when she was my age, or a bit older, Oasap tutu skirt, Cropp shirt, Bog shoes boots, Sammydress bag and Meli Melo hat

Today’s motto: “Having a love-hate relationship with road trips is inevitable.”