Dacă atunci când eram mică, weekend-urile sau vacanțele erau de stat cu bunicii, acum când sunt mare, weekend-urile sunt de stat cu mama. Am crescut și eu, și ca și mama mi-am format tot soiul de tabieturi, ale mele personale sau împrumutate de la ea. Când eram de o șchioapă, eram efectiv “distrusă” după mama și pentru a rămâne la școală sau la bunici era  nevoie de o adevărată partidă de wrestling, cu trânte, urlete, promisiuni și isterii, acum când mama decide să plece de la mine, am o ușoară relaxare. Nu e că nu-mi place să stăm împreună, ci pentru că m-am obișnuit să nu mai fiu “dădăcită” sau răsfățată, în felul ăla tipic părintesc. Pot spune că aveam un adevărat discurs la despărțirile de mama, parcă încă mă văd, urlând “Mama mea, nu mă lăsa. Ești aerul meu, ești viața mea, fără tine mor, mor nu mă lăsa.” :)) Nu știu dacă asta era o înclinație spre manele sau eram poetă defapt. :))) Când crești, nici nu știi când sau cum, dar părinții nu mai sunt universul tău sau nu mai sunt cum erau.. Îmi iubesc părinții, pe mama aș putea spune că o venerez, pentru că este cel mai mărunt și puternic om din câți mi-a fost dat să văd, sunt mandră că-i sunt fiică, însă mi-am dat seama că, acum când am propriile idei și stil de viață, cumva conviețuitul cu ai mei, mai mult de 1 săptămână e dificilă, înspre horror – dramă. :)))
Poate doar eu simt așa, adică poate doar eu văd dificilă conviețuirea cu părinții și asta poate fi din cauză că, stilul meu de viață este 100% diferit de stilul de viață al părinților mei. Astept cu ardoare să petrec cateva zile cu ai mei, dar dupa 4-5 zile, când se termină vizita nu cred că as zice “vai ce aș mai fi stat”, personal îmi sunt mai mult decât suficiente acele câteva zile cu ei, oare așa-i normal? Mama mea, îmi spune că niciodata nu se sătura să stea cu mama ei, lucru ce m-a pus pe gânduri. Fie generațiile astea mai tinere (da da da sunt încă tânără) sunt mai independente, ori eu sunt puțin diferită. Fie cum o fi, eu voiam doar să știu, la voi cum stă treaba? Cam cât de des vă vizitați părinți? Când  a fost ultima dată când i-ați spus mamei sau tatălui “te iubesc”? Când i-ați îmbrățișat lunggggg ultima dată? Eu mamei zilnic îi zic că o iubesc, iar cu tata..ehh cu el ne-am zis de 3 ori în viață că ne iubim, că nici unul nu-i prea sentimental sincer. Mami, dacă citești, să știi că ador să stau cu tine, dar când stăm 2 săptămâni ca data trecută, e mai greu să nu ne și certăm :))) Dar unde-i iubire e și ceartă, nu?:) Aaaaaa, p.s îmi pare tare rău că sunt capricioasă, dificilă și ciufută uneori…dar ce să-i faci, sunt fiica ta, clar am moștenit ceva și de la tine :))) Cum ți-am mai zis, e ca și cum ne-am privi în oglindă. Tot ce găsesc rau sau bun în comportamentul meu regăsesc și în comportamentul tău. 😀 Fiecare părinte e cea mai perfectă variantă a lui și chiar dacă lucrurile se schimbă pentru tine, pentru părinți tot tu vei fi pe primul loc.

I was wearing Sammydress bag, Zara pants, Deichmann shoes, Rosegal earring, Choies sunglasses, H&M coat and Jake’s t-shirt

Today’s motto: “We never know the love of a parent till we become parents ourselves.”

If when I was young, the weekends or holidays were to be spent with my grandparents, now that I’ve grown, the weekends are to be spent with my mother. I grew up, and like my mother, I formed all sorts of habits some of my own others borrowed from her. When I was little, my mom was my universe and a moment without her, seemed like a decade, this is why when I had to stay at school or with my grandparents, I would put a real wrestling show, with sighs, roars, promises and hysteria but now, when mom decides to go home I have a slight relaxation feeling. It’s not like I don’t like to share my home with my mom, it’s because I’m not any longer accustomed being “babysitted” or spoiled by her, in that typical parenting way. I must say that I had a really nice speech  when my mom had to leave me at school, I still see myself screening: “Mother, do not leave me. You’re my air, you’re my life without I’m going to die, I can’t breath without you, don’t leave me.” :)) I do not know if this was a tendency to “manele” or if I was actually a poet. :)))  When you grow up, you do not know when or how, but your parents are no longer your universe or they aren’t as they used to be.. I love my parents, I could say that I worship my mother, because it’s the smallest and strongest person I was given to see, I am proud to be her daughter, but I realized that now when I have my own ideas and lifestyle, somehow living with my parents, more than 1 week is difficult, slipping to horror – drama. :))) Maybe I’m the only one who feels like that, maybe I just find it difficult to cohabit with my parents, might be because my lifestyle is 100% different from my parents lifestyle. I look forward to spend a few days with them, but after 4-5 days when the visit ends, I do not think I would say “Wow how much I wish I could stayed more”. I personally find that 5 days with my folks enough, is that normal? My mother told me, that she never considered enough when she stayed with her mother, which made me think that these younger generations (yes, yes, I am still young) are more independent, or I am a little different maybe. Whatever it is, I just wanted to know your story too? How often do you visit your parents? When was the last time you told your mother or father “I love you”? When did you last time gave them a longgggg hug? I tell my mother every day that I love her, and with my dad .. hehh with him it’s a different story, we told each other 3 times in life that we love each other, none  of us is too sentimental. Mommy, if you read this, just so you know I love to stay with you, but when we stay for 2 weeks like last time, it’s hard not to argue :))) But where is love is also quarreling, right? 🙂 Aaaaaa, ps I’m really sorry I’m capricious, difficult and childish alike sometimes … but what to do, I’m your daughter, I clearly inherited something from you too :))) As I told you, it’s like we look in a mirror when we are face to face. Everything that I find bad or good in my behavior can be found in yours. 😀  Every parent is his most perfect version and even if things change for you, for your parents you will remain the  first and most important thing.