Am ajuns iar în doi, pentru că în doi totul este mai uşor, pentru că în doi, zilele devin mai frumoase şi visele mai mari, şi pentru că în doi prăjitură are mai puţine calorii.
Nu ştiu cum să scap de ce mă frământă, însă el vrea să mă ajute, ca un psiholog îmi pune întrebări, ca un arheolog, îmi sapă în gânduri, ca un prieten mă ascultă când mă văicăresc de una, de alta, ca un iubit îmi propune soluţii şi mă aşteaptă acasă cu un pahar de vin, sau cu o cană de ciocolată caldă pentru că afară plouă.
El a învăţat repede că ţie îţi place ploaia, ironia face, că şi lui, şi staţi în balcon la lumina lunii şi a lumânării, iar vocea lui Sade, nu face decât să intensifice orice emoţie ia naştere atunci. Melancolici şi cu vise pe care încă nu aveţi curaj să le rostiţi cu voce tare, doar staţi, va aruncaţi priviri încărcate şi vă savuraţi paharul de vin şi poate, uşor îşi mai trece mâna peste piciorul tău, întrebându-te “Eşti bine? Eşti fericită?” cuvinte care cândva ţi-au mai fost adresate, însă acum ştii, ştii exact cum te simţi, nu eşti confuză sau copilă.
Am fost pentru un timp adepta solitudinii, însă uşor mi-am deschis ochii şi mi-am dat seama că un + unu nu aduce decât un plus vieţii mele. + Un-ul meu este ceea ce-mi lipseşte, chiar dacă încă nu mi-am dat seama, chiar dacă încă mă iau la trânte cu “solitudinea” bine înrădăcinată în mine.

I was wearing, Meli Melo handmade sunglasses, Benvenuti sandals, no name jacket and bag, Atmosphere dress

 
Today’s thought: “If someone wanted to be with you, after all, they just made it happen.”

Again in two, because where are two souls everything is easier, because in two, days become more beautiful and dreams are even bigger, because in two the cake has fewer calories. I do not know how to get rid of what bothers me, but he wants to help me, as a psychologist he asks questions, like an archaeologist, he digs into my thoughts, like a friend he listens to me when I grumble about one or another, like a lover he proposes solutions, and he waits for me at home with a glass of wine or a cup of hot chocolate because it’s raining.
He learned quickly that you like rain, ironically he loves rain too, and you two stay in the balcony in the moonlight and candlelight and Sade’s voice intensifies any emotions that are arising. Melancholics and with dreams that yet, you don’t have the courage to say it out loud,  you just stay, will throw glances loaded and  enjoy your glass of wine and maybe sometimes he slightly longer pass his hand over your foot, asking “Are you okay? Are you happy?” words that once you have been addressed, but now you know, you know exactly how you feel, you’re not confused or child.
I was a fan of solitude for a while, but I slightly opened my eyes and I realized that a + one brings only a plus to my life.  My + one is what I miss, even if yet I  hadn’t realized, even though I still roughhouse with “solitude” firmly rooted in me.